Acum ceva timp, asistam la evadarea îngerilor din cer…erau senini şi aveau aripile întregi şi curate… în drumul lor grăbit, au trezit milioanele de fluturi care aşteptau cuminţi – venirea îngerului meu… fluturi, pe care eu, încercam să-i ţin adormiţi cu tot dinadinsul… însă îngerii ăştia fugari, nu au ţinut cont de încercarea mea bolnăvicioasă de a mă minţi că am să pot ţine sub control mulţimea asta de fluturi, pe care îi răneam prin capriciile mele şi care sângerând, se transformau într-o altă Mie tot mai neînţeleasă şi mai inaccesibilă…
Dar, o dată treziţi, fluturii ăştia au început să o ia razna, au început să-mi zboare prin vene, să îmi pulseze puternic în partea stângă a pietpului, să mă scoată din intransingenţa mea exagerată… şi m-am trezit în faţa faptului împlinit…. devenisem una cu îngerul cu ochi de iarbă…devenisem şi eu un fluture, un fluture care a îndrăznit să se apropie de Soare, chiar dacă ştia că s-ar putea arde…. fluture naiv….când a simţit căldura şi lumina… a început să regrete că a aşteptat atâta timp în găuacea lui de presentimente aiurite… exces de naivitate care mă făcea excesiv de fericită…şi, îndrăzneam să cred că pot trăi mai mult decât trei zile…. cică asta e dragostea… nevoia viscerală de celălalt… zborul spre bucata ta de cer şi regăsirea în ochii omului drag… mă contaminasem de verde… de verdele din ochii lui şi mă îmbătam cu pulberea stelară… cică atunci apare… magia… nopţi feerice în care adormi fericită, cu gândul hoinărind pe aiurea, pe undeva pe dincolo de vise, unde, la capăt de curcubeu te aştepta băiatul cu zâmbet enigmatic….şi zâmbeşti, mai mult decât ţi-ar fi îngăduit şi dai importanţă fiecarui cuvânt, care în esenţă sunt relative şi obişnuit de comune..
Dragoste şi magie… fluture naiv care uită că visele se pot sparge oricând, iar liniştea prea multă şi prea îndelungată prevesteşte de cele mai multe ori furtuna… atunci magia dispare şi rămân iluziile… de fapt doar ele au fost de la bun început, dar, lăsându-te purtat de val, crezi că totul e magie…
Bătăi disperate din aripi… fără strigăt… ce rost mai are să strig, când, de bună voie m-am arungat în focul care ştiam prea bine că ar putea să mă ardă… alte bătăi din aripi… se amestecă curcubeul şi începe să ningă cu negru… verdele explodează şi săgeţi ascuţite şi lungi mi se împlântă adânc în trupul chinuit, zvârcolindu-se în stânsoarea cruntă a magiei iluzorice…cad… ce departe e pământul… şi acolo jos nu e nimeni să mă prindă… pentru că îngerul meu e plecat să trezească cu aripile lui alte milioane de fluturi…Cad…şi nu mi se va desface nicio paraşută, pentru că am crezut în magie şi magicieni… cad… printre alţi zeci de fluturi la fel de naivi ca şi mine….
Şi ce magică e căderea bucăţii mele de cer… de parcă nu ar fi fost suficientă zdrobitoarea cădere din vis….bătăi disperate de aripi…sunt Mia şi mi-am reamintit că naivitatea costă….
Ai să pedepseşti nesăbuinţa fluturilor şi ai să-i băgi la naftalină… pe toţi, fără deosebire, chiar şi pe cel mai neputincios care a avut „o zdrobitoare cădere din vis”…ai să-i pedepsit pentru că au îndrăznit să se abată de la verticalitatea pe care le-o tot impuneai…sunt sigur că asta ai să faci şi nu mi se pare corect
Eşti Mia… şi metamorfoza ta e un pic mai ciudată, din flutere te transformi foarte uşor în … melc… S-a făcut întuneric, întuneric care te-a rănit şi te-a speriat şi te-ai retras în cochilia ta de „presentimente aiurite”, care, de acum vor şi mai aiurite şi mai acerbe… Poate cineva o să-şi reamintească, sau au să înveţe cântecul melcului, cel cu „melc, melc codobelc, scoate coarne boiereşti….”, dar, ştii şi tu, că la un moment dat, chiar şi de cântecul preferat te plictiseşti, şi s-ar putea ca cei rămaşi pe dinafară să nu fie prea răbdători…
P.S. Explozii de culoare se produc în fiecare zi, în fiecare secundă…e justificată durerea săgeţilor, dar nu ar fi corect, ca numărul fluturilor să fie depăşit numeric de cel al melcilor….
Ai cam schimbat ceva la final, partea în care vorbeşti despre aripile îngerului tău…te-a marcat, asta e evident 
P.S.S.Am împrumitat din stilul tău mega metaforic