Gânduri pentru 2017

Aripi…. De asta ai nevoie, de o pereche de aripi și o doză dublă de curaj. Să renunți la măști, să îți aduni haitele de lupi și să fii sinceră și corectă cu tine cea din toate lumile, luptele, visele și temerile… să respiri și să renunți la frustrări, doruri, vise, dureri și jumătăți de măsură… să te eliberezi, să tai lanțurile care te țin de pământ și să reînveți  zborul… amintește-ți întotdeauna că ai fost o pasăre liberă care a atins cerul.
Coboară în cămările sufletului tău și fă ordine… aruncă zecile de cutii și cutiuțe cu secunde înghesuite și promisiuni străine, lasă lumina să pătrundă în cele mai tăinuite unghere… e timpul să scapi de fantome și să faci mormintele și pomii să înflorească, ară-ți sufletul iar și iar, până o să răsară iarbă nouă.
Trage linii, pune puncte și închide paranteze. Nu reinventa mituri. Nu aștepta și nu cere minuni. Nu căuta scuze, pretexte sau justificări. Fii puternică, dar amintește-ți că mitologia a cunoscut deja un Atlas și că nu mai e cazul să ții pe umerii tăi ceruri străine.
Fii încrezătoare și îndrăznește. Nu mai lăsa viața să ți se scurgă printre degete. Alege întotdeauna calea de mijloc… nu cea mai ușoară, dar cea care nu implică extreme. Învață să lupți, dar să fie o luptă corectă, poți să îți schimbi armele, dar niciodată fronturile. Rămâi consecventă în acțiuni și gânduri. Și nu uita că ești ceea ce gândești: gândurile tale îți pot fi sorți de izbândă sau călăi.
Nu înceta să îndrăznești și să crezi. Să crezi în tine și în oameni. Și nu uita să le mulțumești, pentru tot, pentru toate, fiecărui om din viața ta, chiar și celui care te-a rănit sau te-a distrus cel mai mult, pentru că fiecare a avut rostul și rolul lui.
Citește, la fel de mult, dar nu mai trăi în lumea cărților.
Nu pune întrebări dacă nu ești pregătită să accepți răspunsurile. Nu căuta avantaje, beneficii sau privilegii… Continuă lectura
Anunțuri

Azi mi s-a părut că te-am văzut prin mulțime, și nu știu care gând m-a speriat mai mult… cel că te-aș putea vedea… sau cel că n-ai fi tu… din nefericire….nu erai (acum știi și ce mă sperie mai mult). Cea mai dificilă parte din toată povestea asta e că toți oamenii încep să semene cu tine… ești atât de omniprezent, și asta e grav și chinuitor, încât toate stările emoționale (și contradictorii!) pot să poarte cu succes numele tău… (zâmbește, datorită mie poți ajunge un fenomen 🙂 ). Ți-a fost vreodată dor… și drag… și necaz… și teamă… și imposibil… în același timp?! Care parte-i mai dificilă „imposibil cu tine” sau „imposibil fără tine”…?!

Știi că fiecare om pe care-l cunoști aduce cu el o culoare? Tu poți să te simți vinovat 🙂  mi-ai amestecat toate culorile… erai câte un pic din toate… acum, te-aș ruga să-mi spui cum se tratează dependența de curcubeu?!

Știi că deprinderile și așteptările dor? Știi că timpul trece cel mai greu când aștepți?! și aștept… habar nu am ce aștept…îmi verific telefonul la fiecare minută… scriu, șterg și rescriu zeci de mesaje, care probail nu au să ajungă niciodată la tine…

Uneori, ideea că unii oameni ar putea sta prea mult în lumea noastră ne sperie, sau ne dezgustă… alteori, gândul că omul drag ție ar putea pleca, e pur și simplu ucigător…. (am putea scrie și o piesă nouă Mă ucide el).

Și cât de ușor mi-ai intrat în sânge…. și cât de imposibil îmi e să te scot…

 

 

Dansuri de ciori

Toamnă

dans de ciori

și iubirea mea fugită de-acasă…

și mi-aș trimite dorul în exil

și n-aș mai pune gratii la fereastră…

între timp, într-un univers paralel

la o altă fereastră zăbrelată

un băiat își așteaptă iubirea plecată…

Toamne

Dansuri de ciori

și iubiri fugite de-acasă.

***

Uitările tale mă dor

la fel de mult ca necuvintele mele..

Și-n nopți nevralgice, fără de somn

Reiterez teoria dilemei.

Sensuri. Nonsensuri.

Poticniri. Echilibru.

Efecte de flutur. De omizi. De cutremur.

Ochi care plâng și tăceri care țipă.

Risipă de vise și excese de frică…

Uitările tale încă mai dor.

la fel cum dor și necuvintele mele…

Confesiunea Miei (IV)

Rares_Cuciureanu_06[1]Ploaie cu miros de fum și frunze arse. Stau lipită de geam cu ceașca de cafea între palme. Dacă geamul acesta nu ar fi, aș fi una cu ploaia: transparentă, rece, desfirată. Niciodată nu am simțit atâta toamnă în mine. Cea din urmă toamnă. Vânturile ei îmi desfrunzesc sufletul de cuvinte, și călăii au să coboare să-și ia partea lor de tribut pentru gândurile rămase nerostite. Ieri, îngerul meu m-a amenințat că se sinucide. Nu am chef de tratative, să se sinucidă dacă vrea…. într-un suflet plin de morminte unul în plus nu mai schimbă nimic… Pe o margine de clepsidră respir timp… Nu mai caut răspunsuri. Nu mai pun întrebări. Nu mai inventez scuze, scopuri sau motive. Procesez mitul cu pasărea renăscută din cenușă… Dacă m-aș mistui, eu, cea de pe toate fronturile, din toate visele și din toate lumile, să nu mai fiu nici dor, nici așteptare, nici zbucium, nici vină, nici teamă… să devin un pumn de cenușă, să mă închid într-o lacrimă, să mor și să renasc ca pasărea Phoenix… așa aș putea reinventa liniștea…

Atâta amar de toamnă târzie îmi picură prin vene… sorb ultima înghițitură de cafea, nici noaptea asta ploaia nu se va opri… Dacă geamul acesta nu ar fi, aș fi una cu ploaia: transparentă, rece, desfirată…

Confesiunea Miei (III)

3 dimineața…. frig… plouă… simt fiecare picătură care lovește în geam, ca pe niște bombe care îmi explodează pe creier… închid ochii… strâng tare din pumni… de ce nu putem controla visele?!… îl visez prea des… devine sâcâitor… iar pentru vise naftalina nu are efect…
Mă ridic și îmi mai fac o cafea… prima înghițitură… hmmm, cafeaua a început să își tempereze gustul, nu mai e atât de amară… el, e și azi aici, ca întotdeauna… de fiecare dată când cerul meu cade, e aici și-l ține pe aripile lui… doar că azi nu ne vorbim, suntem supărați… zice că sunt cea mai imposibilă de pe pământ, iar el este cel mai chinuit înger… într-o zi am să-i dau dreptate….
Ne așezăm la masă, față în față… eu cu ceașca de cafea, el – cu bucata mea de cer pe aripi… de data asta nu a fost la fel… nu s-a putut în tăcere… s-a lăsat cu artificii… iar acum, nici cea mai avansată metafizică nu poate explica durerea provocată de durerea celuilalt….
Mai fac o cafea… de-ar putea umple cafeaua golurile…. am să plâng…. acuș iar am să plâng…..
– De ce îți complici mereu existența???!!
Se lasă tăcere… cafeaua răsuflă obosită pe masă… sunt Mia… iar îngerul meu încă așteaptă un răspuns….

un alt fel de poem…

Am renunţat la măşti,
Una câte una
Şi am rămas goală şi tăcută în faţa ta.
Te privesc şi îmi muşc violent buza de jos
De frică ca-i putea să nu mă recunoşti…
Mă priveşti şi îţi frămânţi mâinile
Şi-ncepi să vorbeşti despre ziua
Când ai vrut să-mi împrumuţi aripile,
Iar eu am refuzat să ţi le port….
Continui să mă priveşti….
Am ochii în lacrimi
Şi-nsângerată buza de jos.
Aş vrea să-ţi pot arăta milioanele de secunde
Pe care le înghesuiam prin sertare
Atunci când vroiam să fiu acolo…
Te agiți ca un lup bătrân și flămând,
Te învârți și continui să mă privești.
Îți simt verdele din ochi
Rece și sticlos
Îl simt adânc, tăindu-mi sufletul în fâșii…
Mă agit.
 îți pot vedea gândurile,
Pe toate,
Ca pe un film fotografic.
Sunt multe, aglomerate, reci și ciudate…
Înţelegi și încerci să aduni cu disperare haitele de lupi.
Prea târziu, și prea mulți să încerci să-i ascunzi…
Începi să renunți și tu la măști
Una câte una…
Și ai rămas gol și tăcut în fața mea
Îți muști violent buza de sus
De frică că nu te-aș putea recunoaște…