Nu mi-a fost rușine niciodată să recunosc că sunt româncă-basarabeancă și că vorbesc limba română. Am susținut, întodeauna, ideea că românii și moldovenii sunt unul și același popor, cu aceeași tradiție, istorie și limbă. În cele ce urmează, vă propun un studiu istoriografic despre moldoveni și apartenența lor istorică.
MOLDOVENI – politonim[1] (identificarea locuitorilor după denumirea unor formaţiuni statale). A apărut în secolul al XIV-lea odată cu constituirea voevodatului Ţara Moldovei. Până atunci era utilizat numai ca infranim (nume local) pentru denumirea locuitorilor or. Baia (în l. latină Civitas Moldaviae, adică cetate de pe râul Moldova). în primele documente ale Statului Moldovenesc sfetnicii domnului se intitulau „pani valahi, pământeni (zemleane) moldoveni”. Deci ei se considerau etnici români (valahi), conform etniei lor, şi locuitori ai ţării (zemlea de aici zemleane) Moldovei, adică moldoveni, conform politonimu-lui respectiv. Termenul de valahi, volohi, vlahi (care era un exonim, dat de străini) era utilizat atunci în limbile popoarelor vecine (în cazul dat în limba slavă) pentru a desemna populaţia românofonă din Europa de Sud-Est. Până la apariţia formaţiunilor statale în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, aici locuia o populaţie vorbitoare de limbă romanică, care continua să se numească romani de la care a provenit numele etnic români (sau rumâni) (v. Români). Etnonimului români îi erau subordonate toate ifranimele, adică denumirile locale ale populaţiei româneşti. După ce statul românesc, situat la sud de Carpaţi, care s-a format în anii ’30 ai sec. al XIV-lea şi-a luat numele de „Valahia” („Ţara Românească”), un alt stat, apărut la mijl.sec.al XlV-lea la est de Carpaţi, s-a numit Moldova, după numele râului Moldova, în bazinul căruia s-a constituit. Drept urmare locuitorii Moldovei îşi ziceau şi moldoveni (după politonim), deşi străinii continuau să-i numească valahi sau volohi (după exonim). Unii călători le mai ziceau şi valahi moldoveni (adică români din Moldova) (relatarea călătorului Marc Bandini, mijl.sec.al XVII-lea), iar ţării lor îi mai ziceau Valahia Mică (Valahia Minor), spre deosebire de Valahia Mare (Valahia Magna sau Valahia Maior), adică de Ţara Românească. Ştefan cel Mare îi numea volohi atât pe supuşii săi, cât şi pe locuitorii Ţării Româneşti, considerându-i o etnie unică, iar în documentele externe domnul moldovean îşi mai numea ţara sa şi Altă Valahie. (L’altra Valahia) Pe parcursul evulu mediu moldovenii nu utilizau denumirea de Ţară Românească pentru statul vecin (unde în denumirea lui etnonimul şi politonimul coincideau), ci doar cea de Muntenia, deoarece şi ţara lor era de asemenea o ţară românească, după componenţa etnică a populaţiei. Pe măsura extinderii teritoriale a Statului Moldovenesc spre sud şi sud-est, denumirile locale de acolo (infranimele) – vrânceni, lăpuşneni, tigheceni, orheieni etc. erau substituite cu cea de moldoveni, care a devenit un politonim. Vechile denumiri nu mai indicau apartenenţe la formaţiuni teritorial-statale, ci doar la cele istorico-geografice, deoarece toţi locuitorii lor erau supuşi ai Ţării Moldovei. Graiul lor local ei îl numeau moldovenesc, după numele ţării. Pe parcursul secolelor XVI-XVII, odată cu apariţia în spaţiul românesc a curentului umanistic, oamenii de cultură menţionau tot mai des în operele lor unitatea de origine şi limbă a tuturor băştinaşilor din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. Pentru Miron Costin (1633-1691) (v.) „…locuitorii Ţării noastre a Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţări ungureşti… toţi un neam şi odată descălecaţi sunt”, iar „limba moldovenească”, scria cronicarul, este „limbă românească”. Mitropolitul Moldovei Varlaam editează la 1643 o Cazanie, pe care o numeşte Carte românească de învăţătură, fiind adresată întregii „săminţii româneşti”, adică tuturor românilor. Dimitrie Cantemir comparând limba vorbită în Moldova cu cea din Ţara Românească, menţiona doar deosebiri neesenţiale la nivel fonetic. Pentru el, ca şi pentru Miron Costin, unitatea de origine şi de limbă a tuturor românilor este incontestabilă (v. Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor). Aceleaşi constatări le putem menţiona şi în operele călătorilor străini din sec. XVI-XVII, care au străbătut acest spaţiu. La crearea limbii literare româneşti au contribuit oameni de cultură din ambele ţări româneşti. Astfel, în 1688 la Bucureşti a fost editată Biblia, tradusă într-o limbă românească literară unică de către cărturari din Ţara Românească şi Moldova, ultima fiind reprezentată de renumitul om de cultură Nicolae Spătarul (Milescu). Chiar şi în sec. al XVIII-lea pentru domnii fanarioţi limba oficială a cancelariei statului era limba română. Astfel C.Mavrocordat cerea în 1742 de la ispravnicul de Soroca să-i scrie numai „româneşte” şi nu greceşte. Concomitent în vorbirea şi scrierea cotidiană a oamenilor de rând nu se făcea distincţie între grai şi limbă. De exemplu, acelaşi traducător de documente din limba slavă din sec. al XVIII-lea (Axinte Uricariul ş. a.) menţiona în unele documente că a tradus în moldoveneşte, iar în altele – în româneşte. în acelaşi timp în popor se păstra tradiţia despre denumirea unică a limbii materne – limba română, fapt menţionat de Miron Costin, care scria că „…măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? ci ştii româneşte?” în perioada războaelor ruso-turce din a doua jum.a sec al XVIII-lea – încep.sec.al XIX-lea administraţia ţaristă identifica populaţia băştinaşă şi limba vorbită de ea după ţara de origine (după politonim), în cazul dat – după Moldova – moldoveni. Asemenea practică era acceptată de majoritatea statelor din perioada respectivă. În sursele documentare ale timpului (îndeosebi în cele ruse) devin frecvente denumirile de „moldoveni” şi „limba moldovenească”. Această tendinţă de identificare după politonim se păstrează în spaţiul de la est de Prut şi după anexarea lui de către Rusia la 1812, când se urmărea scopul de a izola populaţia băştinaşă de restul etniei româneşti. în aceeaşi perioadă în spaţiul dintre Carpaţi şi Prut, în Principatul Moldovei, se cristalizează conştiinţa naţională modernă a băştinaşilor, care se baza pe apartenenţa lor la naţiunea română, constituită în baza unităţii etnoculturale şi lingvistice a întregului teritoriu locuit de etnia română. Fruntaşii vieţii politice şi culturale din Principatul Moldovei de la mijlocul sec. al XIX-lea (M.Kogălniceanu , A. Russo, V. Alecsandri, Al. I. Cuza, v., etc.) au fost primii dintre moldoveni, care au pledat consecvent nu numai pentru unitatea etnoculturală, ci şi pentru cea politică a românilor în spiritul procesului de unificare naţională a popoarelor europene din acea perioadă (a germanilor, a italienilor etc). Tot atunci, moldovenii de la est de Prut s-au inclus şi ei în procesul de renaştere naţională, reprezentat prin elitele lor culturale (Al. Sturdza, N. Casso, V. Stroescu, I. Doncev, I. Pelivan, Z. Arbore, C. Stere, S. Murafa, Şt. Ciobanu, Pan Halippa etc), iar păturile largi ale populaţiei s-au inclus plenar în acest proces după 1918, când Basarabia s-a unit cu restul Moldovei în cadrai Statului Român. Pan Halippa va chema intelectualitatea locală să scoată „în evidenţă sufletul românesc al moldovenilor”. Până atunci însă în Basarabia şi în stânga Nistrului, pe parcursul sec. al XIX-lea -încep. sec. al XX-lea, oamenii de rând de regulă continuau să se identifice după denumirea ţării lor de baştină – Moldova, numindu-se moldoveni. Acest fenomen era caracteristic şi altor popoare (italienii mai purtau infranimele şi politonimele de veneţieni, toscaneni, neapolitani etc; germanii -prusieni, bavarezi, şvabi, saşi etc; bulgarii – gabroveni, rumelioţi, silistreni, pirini etc), dar oamenii de cultură tot mai des identificau popoarele nu după apartenenţa lor statală sau regională, ci după etnie. Referitor la Basarabia şi regiunea transnistreană chiar şi sub regim ţarist oamenii de cultură ruşi (N. Nadejdin, N. Murzakevici, A. Loveaghin, acad. A. Sobolevschi, acad. L. Berg etc) şi autohtoni ce activau în Rusia (I. Ghinkulov (Hâncu), Al. Iaţimirski, P. Sărcu, L. Casso etc.) îi identificau pe băştinaşi după etnonimul lor unic „români basarabeni”, iar limba lor „moldo-vlahă” sau românească. Unii dintre ei scriau în manualele şcolare că „moldovenii sunt o parte a poporului român” (Al. Loveaghin în manualul de geografie). Chiar şi fondatorii „comunismului ştiinţific” considerau că „băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi” (K. Marx); că pe ambele maluri ale Prutului locuiesc români (V Lenin). Cu toate acestea, formarea conştiinţei naţionale a băştinaşilor de la est de Prut era frânată până la începutul sec. al XX-lea de politica de rusificare promovată de ţarism care nu accepta limbile naţionale de la pereferiile imperiului, inclusiv pe cea a moldovenilor, ceea ce a conservat limba lor maternă la nivel de grai. în baza acestui grai nu s-a format aici o limbă literară modernă cu o gramatică a sa separată. Puţinele texte scrise în Basarabia în limba maternă urmau regulile gramaticale româneşti. Graiurile moldoveneşti erau răspândite în zonele de nord şi centrale ale Basarabiei, pe când în sudul provinciei se vorbea în graiuri munteneşti. Oamenii de cultură basarabeni apelau şi la denumirea de „limbă moldovenească” ca la o armă de apărare pentru a nu fi învinuiţi de către ţarism de separatism românesc. După formarea URSS la hotarele ei mai multe popoare au fost dezmembrate prin graniţe artificiale. Conducerea sovietică a luat măsuri pentru a identifica aceste părţi ale etniilor unice drept popoare separate, cu limbile lor aparte. Astfel unele politonime şi infranime erau rebotezate oficial în etnonime. În acest context politic românii transnistreni sunt declaraţi „popor moldovenesc” separat şi chiar contrapus celui român. Pentru ei se inventează o „limbă literară”, bazată pe graiurile moldoveneşti locale. Astfel, pentru prima dată se oficializează în R.A.S.S.M. o nouă limbă romanică „literară” -cea „moldovenească”, care până atunci avea statut de grai. Dar exerciţiile stângace în crearea unei gramatici a acestei limbi, separată de cea română, au suferit un eşec total. Despre situaţia incertă în această privinţă vorbeşte şi faptul că temporar, în 1932 -încep. a. 1938, în R.A.S.S.M. fusese introdus alfabetul latin. Totuşi „experimentul” cu „limba moldovenească” în grafie chirilică fusese extins abuziv în 1940 şi pe teritoriul R.S.S.M. Sub presiunea oamenilor de ştiinţă şi cultură, începând cu 1957, „limba moldovenească” a preluat regulile gramaticale ale limbii române literare, păstrându-şi doar grafia chirilică. Situaţia s-a perpetuat până în 1989, când este adoptat oficial scrisul în grafia latină. în Declaraţia de Independenţă (27 aug. 1991) este oficializată în Republica Moldova denumirea de limbă română. Ea este introdusă şi ca subiect de studiu în instituţiile de învăţământ. Dar în 1994 prin decizia parlamentului dominat de unii deputaţi nostalgici după fostul regim, în Constituţie (v. Constituţia Republicii Moldova) este introdusă denumirea de „limbă moldovenească” ca limbă de stat. Actualmente afirmarea statului independent Republica Moldova determină o parte a populaţiei autohtone să se identifice după denumirea statului (după politonim), aşa cum se proceda în timpul existenţei Ţării Moldovei, însă cu o deosebire esenţială, că atunci moldovenii se considerau şi etnici români, iar graiul lor moldovenesc îl defineau drept românesc. Totuşi, o anumită parte a populaţiei autohtone (îndeosebi din rândurile intelectualităţii, iniţiate în istoria naţională) se identifică după apartenenţa sa la comunitatea etno-culturală românească (urmând principiul de identificare după etnonim ca şi unele popoare europene ce locuiesc în câteva state, îndeosebi germanii). Ei mai pornesc şi de la tradiţia seculară că nu toţi românii sunt şi moldoveni, dar toţi moldovenii sunt şi români. în prezent pe teritoriul fostei Moldove istorice băştinaşii se identifică oficial diferit (unii după politonim, alţii după etnonim), în funcţie de factorii politici de care ei au fost influienţaţi: în majoritate se declară moldoveni cei din Republica Moldova, cei din regiunea Odesa a Ucrainei (sudul Basarabiei) şi din fostul ţinut Hotin (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina) – teritorii aflate în trecut sub dominaţia Rusiei. Respectiv se declară români cei de pe teritoriul dintre Carpaţi şi Prut (regiunea istorică Moldova din România), cei din partea de nord a regiunii Cernăuţi (aflate între 1775-1918 în componenţa Austriei, apoi a Austro-Ungariei) şi cei din ţinutul Herţa (aflat până în 1940 în componenţa României). Această diferenţă în principiile de identificare actuală a băştinaşilor fostei Ţări a Moldovei, care este determinată de evoluţia evenimentelor istorice din ultimele, secole este ideologi-zată intenţionat şi artificial de către anumite forţe politice, care urmează unele dogme perimate ale fostului imperiu sovietic. Ele continuă să contrapună denumirile de „moldoveni” şi „români” (confundând premeditat un politonim provenit dintr-un infranim (moldoveni) cu un etnonim (român) şi un grai (moldovenesc) cu o limbă (română) literară), intrând în contradicţie cu argumentele de care astăzi dispun ştiinţele umanistice. Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat că din momentul apariţiei sale şi până în prezent, politonimul moldoveni n-a devenit un etnonim care ar desemna o etnie separată de cea română. Indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina, Federaţia Rusă, Bulgaria, Serbia, Grecia etc, ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă.
P.S. Material preluat din Dicționar de Istorie ediţia a II-a, CIVITAS, 2007.
[1] POLITONIM – termen de identificare a locuitorilor după apartenenţa lor la o formaţiune statală sau regiune istorico- geografică. Provine de la denumirea etnonimului (a etniei) sau a infranimului (a denumirii locale a unei părţi din etnie) ce aparţine populaţiei majoritare din statul sau regiunea respectivă. În cazul când la baza politonimului se află un etnonim, denumirea acestui politonim, al ţării şi al etnonimului sunt comune (ruşi – Rusia, polonezi – Polonia, francezi – Franţa etc). Când la baza politonimului se află un infranim, denumirea ţării şi a politonimului coincid, dar ele diferă de denumirea etnonimului (sirieni – Siria, tunisieni – Tunis, marocani – Maroc etc, populate de o singură etnie – cea arabă; sau austrieci – Austria, populată de o parte a etniei germane etc). Unele politonime derivă de la denumirea statelor constituite de câteva etnii, aceste politonime nefiind nici etnonime, nici in-franime (elveţieni, belgieni etc). Politonimul români coincide cu etnonimul cu acelaşi nume. El include atât denumirea etnică a poporului, cât şi denumirea statului: în evul mediu – Ţara Românească, în epoca modernă şi contemporană – România. Politonimul moldoveni are la bază infranimul respectiv care este o denumire locală a etnonimului români, fiind utilizat în trecut pentru denumirea supuşilor statului medieval Ţara Moldovei sau a originarilor acestui stat care s-au stabilit în alte ţări (aceştia adesea se identifică şi ca români); iar în prezent – a cetăţenilor Republicii Moldova.
Am renunţat la măşti,
Una câte una
Şi am rămas goală şi tăcută în faţa ta.
Te privesc şi îmi muşc violent buza de jos
De frică că s-ar putea să nu mă recunoşti…
Mă priveşti şi îţi frămânţi mâinile
Şi-ncepi să vorbeşti despre ziua
Când ai vrut să-mi împrumuţi aripile,
Iar eu am refuzat să ţi le port….
Continui să mă priveşti….
Am ochii în lacrimi
Şi-nsângerată buza de jos.
Aş vrea să-ţi pot arăta milioanele de secunde
Pe care le înghesuiam prin sertare
Atunci când vroiam să fiu acolo…
Te agiți ca un lup bătrân și flămând,
Te învârți și continui să mă privești.
Îți simt verdele din ochi
Rece și sticlos
Îl simt adânc, tăindu-mi sufletul în fâșii…
Mă agit.
îți pot vedea gândurile,
Pe toate,
Ca pe un film fotografic.
Sunt multe, aglomerate, reci și ciudate…
Înţelegi și încerci să aduni cu disperare haitele de lupi.
Prea târziu, și prea mulți să încerci să-i ascunzi…
Începi să renunți și tu la măști
Una câte una…
Și ai rămas gol și tăcut în fața mea
Îți muști violent buza de sus
De frică că nu te-aș putea recunoaște…
