Confesiunea Miei….

Azi m-am trezit cu mult înaintea deşteptătorului, deschid ochii, e încă întuneric şi e frig… e foarte frig… e luni şi nu am nici un chef de nimic….trag plapuma peste cap şi încerc să adorm…. dar, gândurile, nebunele, încep să alerge prin capul meu obosit… şi aleargă şi se ceartă şi se ciocnesc…. mă încăpăţânez să le reduc la tăcere…un mic efort şi parcă reuşesc….dar, persistente şi sâcâitoare dau busna amintirile…. Ieri am plâns ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată… am plâns mult cu sughiţuri…. şi nu pentru că mi s-ar fi luat vreo jucărie, ci pentreu că mă pierdusem pe mine, cea care am fost o dată…şi am rămas mai străină ca niciodată… o străină pentru ei, o străină pentru mine….totul e irelevant: ce crede el…. ce vor ei…. ce fac alţii…. rătăcită printre trăiri m-am declarat înfrântă: înfrântă de el… înfrântă de viaţă…. De undeva de printre ruine, vechiul Eu, abia auzit, mă cicăleşte: „fato, dar disperată mai eşti…!!!” tresar… mă pomenesc întrebându-mă: oare merită!?!?! Linişte….până şi gândurile au amuţit…nu… nu se merită…. retrospectivă, meditaţie, analiză….. decis… chiar nu se merită!!! Prin urmare, schimbare de atitudine, poate am pierdut o luptă, însă nu şi un război…. cu un ultim efort, încerc să scot de pe mine cămaşa înveninată de foc a lui Nessus, un ultim efort şi sunt liberă….plină de răni şi cicatrici….dar, liberă… Gândurile negre ridică steagul alb….se declară învinse… ele se declară învinse…. Pozitivism…..pozitivism….lumină…. şi e cald…. Din ce în ce mai cald….6:45, alarma îmi ţipă trezirea…. E luni…sunt Mia şi azi am chef de ceva….am chef de viaţă…

 P.S. şi da…. Nu sunt chiar aşa disperată…

 P.P.S Mia nu are nicio legătură cu mine….